Alcuni versi, fra italiano e romeno

È stato detto che ogni atto di traduzione tende a gettare luce sulla lingua originaria, sull'idioma universale e prelinguistico, sul pensiero anteriore e puro − quasi un fondo candido e silente − che soggiace a tutte le lingue, senza che nessuna di esse possa esaurirlo ed esprimerlo compiutamente.
Di ciò mi accorgo specchiandomi, per così dire, in queste versioni rumene (che sono anche nuove creazioni) che l'amico poeta George Pașa ha realizzato, nel tempo, traendole da miei testi. Versioni che ora propongo non solo per innegabile narcisismo, ma soprattutto come occasione di riflessione sulla lingua.
Due lingue, italiano e rumeno, sorelle e insieme diverse: da un lato per il fondo latino, con la sua dolcezza, il suo canto, le sue distese aperture vocaliche; dall'altro per le asperità, le durezze e gli acuminati nitori che derivano dall'apporto slavo.
Un solo esempio.


Andare per le tenebre padane
fino a perdersi, andare
senza fine per questi pallidi deserti
di alti alberi e nubi

Du-te spre tenebrele căderii
până la pierdere de sine, du-te
fără să sfârșești aceste palide pustiuri
din înaltul copacilor și-al norilor

Scompare la precisazione geografica; l'indeterminatezza dell'infinito, per converso, si precisa e si individua nell'imperativo; il verbo perdersi diviene sostantivo astratto, il perdersi si fa «perdita di sé» (ma l'astrazione è, in questo caso, concretezza, la mobilità del verbo diviene assolutezza di una condizione esistenziale); il concetto di altezza passa, con vigore figurativo, da aggettivo a sostantivo (e pustiu, di etimo slavo, è parola cara ad Eminescu, che ad essa attribuisce affascinanti e sofferte connotazioni esistenziali). 
Fra determinatezza e indefinito, tra forma e sfumatura, nella tentata conciliazione fra la concretezza dell'esperienza e la tensione all'infinito, così si snoda, fra due lingue, uno e duplice, il discorso poetico, perennemente alla ricerca di se stesso − di là dall'individualità del poeta − oltre il labirinto delle lingue. 

(Matteo Veronesi)

Piccolo requiem per la notte di Natale

I

Andare per le tenebre padane
fino a perdersi, andare
senza fine per questi pallidi deserti
di alti alberi e nubi −
in questa notte non più santa ormai
che di lacrime amare
e sangue senza voce

Andare come per non tornare, per svanire
come le tracce sull'asfalto, confuse nel nevischio
che sfuma e perde forma
e nome al primo lume

II

Forse è vero, forse non mentono i libri
forse fu questa l'ora in cui l'eterno
scese nel tempo, l'immortale luce
nel buio dei secoli perduti

Ma che altro vede il mio sguardo
figlio di un'ora, progenie
degli anni e dei dolori −
                                       quale
illimite, quale infranto confine
oltre quei campi neri in cui si perde
l'automobile, dietro la traccia del niente −
quale eterno oltre quello grigio e vuoto
che fingono i paesi addormentati
nella pianura con le disperse pievi
e i campanili senza canto, nell'attesa
che cada, uguale, l'assenza del miracolo


Un mic recviem pentru noaptea Nașterii Domnului

I

Du-te spre tenebrele căderii
până la pierdere de sine, du-te
fără să sfârșești aceste palide pustiuri
din înaltul copacilor și-al norilor −
în noaptea asta nu mai urmează nimic sfânt
din lacrimi amare
sau din sânge fără de glas

Du-te să nu te mai întorci, să dispari
ca urmele de pe asfalt, confuze prin măzăriche
șterse cu forma pierdută
ca și numele purtat în lumea dintâi

II

Poate-i adevărat, poate nu se minte în cărți
poate-a fost ceasul în care eternul
coboară în timp, iar nemurirea lucește
prin întuneric de pierdute veacuri

Dar ce altceva pot ochii să-mi vadă
fiul de-un ceas, urmaşul
multor ani de dureri −
                                   ce
lipsă de limite, ce hotare de neînfrânt
dincolo de aceste câmpuri negre în care se pierde
mașina, în urmă doar dârele nimicului −
ce etern dincolo de plumburiu și absență
imaginându-ne țări adormite
pe câmpii cu biserici risipite
și clopotnițe fără de cântec, fără așteptarea
ce cade, la fel, în absenţa minunii


Tempus tacendi (frammenti)

Noi, franta semenza
di poeti perduti
Noi non ci saremo
quando l’eterna assenza
ci farà presenti al mondo

Ora è tempo di cantare
per noi soli, per pochi, per nessuno
e donare il nostro canto alle tenebre
il nostro bacio alle labbra dei morti
o dei non nati ancóra, di immolare
al sacro vuoto la nostra pienezza

Non ora, non in quest’era sorda
come una cosa gelida, velata
cieca come un solitario rogo –
ma oltre, in altro evo
cadrà il nostro giudizio, indifferente

*

Godere dei pomeriggi ventilati
dici, e delle grandi albe miti
e delle colazioni piene di luce
e sorrisi, e profumi, e colloqui tenui –
godere di ogni istante, di ogni breve
parola o gesto o bacio
come di un dono

(Ma se fosse, mi chiedo
questo nero abisso
che pulsa dietro il velo delle pagine
meno labile, meno
infìdo di quel chiarore
che lo nasconde?)

*

Odio la gloria pura della luce
in cui grida, verde, l'innocenza
dei prati che paiono tremare
eterni nell'istante
di una nascita che non ha mai fine

E la natura più vera
e viva di un dipinto, il riso chiaro
e vergine del vivente che si crede
più profondo del nulla
più eterno della morte
nitido e impuro, indifeso e morboso
come lo sguardo di un bambino –
                                                      tremulo
e tortuoso, incerto
e sapiente come l'antichità e l'aurora

Io che non seppi amare altro che istanti
altro che brevi parole, e risa alate, e sguardi
iridati come un riflesso che si perde –
io che non amai la vita
se non fugace e rara nella luce
opaca e immensa della morte
che la rapisce e la succhia nel suo cono –
io che non amai la bellezza ma il mio
già vederne il fantasma, io
che venerai l'oracolo
del suo disfacimento –
odio il respiro, sospeso
oltre se stesso, l'anima che anela –
il senso che si trasfonde in altra vita
l'amore che si giura eterno –
e così odio questa parola che vivrà
dopo di me, oltre me
anche se agli altri e a se stessa ignota


Timp al tăcerilor (fragmente)

Noi, sămânța distrusă
a poeților pierduți

Noi nu vom mai fi
când absența eternă
ne va aduce-n fața lumii

Acum este timpul să cânți
pentru noi, pentru câțiva, pentru nimeni
să dăruim cântecul nostru întunericului
sărutul nostru pe buzele morților
sau nenăscuții să rămână inerți
plinătatea noastră față de goliciunea sacră

Nu e timpul, nu în această epocă surdă
ca un lucru înghețat, învăluit
orb ca un foc solitar −
dar dincolo, într-un alt ev
judecata noastră va cădea, indiferentă

*

Nu caut slava pură a luminii
în care strigă, verde, inocența
pajiști care par să tremure
în clipa aceea veșnică
a unei nașteri fără de sfârșit

Și natura cea mai autentică
și vie dintr-o pictură e ca orezul ușor
și fecioara celor vii pe care o credem
mai adâncă decât nimic
nesfârșită ca moartea
clară și necurată, neajutorată și morbidă
ca privirea copilului
               tremurător
și nesigur
și înțelept ca antichitatea și aurora

Eu care nu știam decât iubirea
în cuvinte scurte și mici ca bobul de orez
                      pe care, iată-le
irizând ca o reflecție pierdută

Eu care n-am iubit viața
decât în fuga sa neprețuită prin lumina
opacă și imensă a morții
moarte care o răpește și o absoarbe în conul său −
eu care n-am iubit
frumusețea dar deja îi văd fantasma, eu
care-i veneram oracolul
risipirii sale −
îi urăsc respirația suspendată
dincolo de ea însăși, sufletul care strigă 
sensul care transcende spre o altă viață −
iubirea jurată etern −
și cât urăsc acest cuvânt care trăiește
după mine, dincolo de mine,
rămas și el necunoscut pentru sine

*

Bucurați-vă de aerul curat al după-amiezilor
ziceți, și de zorile minunate
pline de lumină
și de surâsuri, și de parfumuri, și de convorbiri blânde −
bucurați-vă de fiecare clipă, de fiecare scurt
cuvânt, gest sau sărut
ca de un dar

(Dar dacă ați făcut-o, mă întreb
acest abis negru
care pulsează dincolo de vălul paginilor
e mai puțin labil, mai puțin
infidel în acea lumină
care îl ascunde?)

(Traducere/adaptare în limba română de George Pașa)


George Pașa, nato in un piccolo paese della Prahova, laureato in lettere all'Università di Bucarest, traduttore dal russo, ha coltivato lungamente nel silenzio la propria vena, prima di dare alle stampe, fra il 2009 e il 2018, sei raccolte di versi, fra cui Atelierul albastru (2010) e Pașadine (2018), quest'ultima in edizione bilingue franco-romena.

George Pașa (Puchenii Mari, Prahova), licențiat în literatură la Universitatea din București, traducător din limba rusă, a cultivat îndelung poezia în tăcere, înainte de a publica, între 2009 și 2018, şase cărţi de versuri, printre care Atelierul albastru (2010) şi Pașadine (2018), acesta din urmă în ediţia bilingvă franco-românească.

Matteo Veronesi (Bologna, 1975) è dottore di ricerca in Italianistica. Ha pubblicato due monografie, Il critico come artista dall’estetismo agli ermetici (Azeta Fastpress, 2006) e Pirandello (Liguori, 2008). Ha tradotto dal francese (Jammes, il D’Annunzio del Dit du sourd et du muet) e dal latino (Seneca, Persio). Ha pubblicato le raccolte poetiche Il cordone d’argento - Frammenti per la sorella (Bologna 2003) e, per l’editore «alla chiara fonte» di Lugano, Tempus tacendi (Lugano 2017). Suoi versi sono stati inclusi nell’antologia Il miele del silenzio, a cura di Giancarlo Pontiggia (Interlinea, 2009).

Matteo Veronesi (Bologna, 1975) are doctoratul în studii italiene. A publicat două monografii, Criticul ca artist de la estetism până la ermetici (Bologna 2006) și Pirandello (Napoli 2008). A tradus niște cărți din franceză (Jammes, Le dit du sourd et muet lui D'Annunzio) și din latină (Seneca, Persio). A publicat cărţile de poezii Il cordone d’argento - Frammenti per la sorella (Bologna 2003) și Tempus tacendi (Lugano 2017). Câteva din poemele sale au fost incluse în antologia Il miele del silenzio, ingrijita de Giancarlo Pontiggia (Novara 2009).